“Bai mane, ia zi, prin August, incolo, te bagi la o iesire cu motoarele la munte? Si mai este patinoarul parasit la care trebuie sa mergem…” Am zis ca da si asteptam sa stabilim in detaliu pe unde o sa calatorim. Acum ma uit la telefon si stiu ca nu o sa mai primesc nici un apel de la Mario. O viata de om si toate aventurile pe care urma sa le facem impreuna s-au curmat brusc, odata cu manevra facuta de o Dacie 1310 a carei sofer nu s-a asigurat la intersectia cu un drum secundar.
Luni dimineata stirile care anuntau accidentul de la Medgidia apareau una dupa alta pe internet. “Motociclistul nu a supravietuit”. Telefoanele incepusera sa sune: “Ai auzit mane de Mario?” Ma gandesc initial ca nu are cum sa fie adevarat, probabil e la spital in stare grava, nu are cum sa fi murit. Dar adevarul face sa simt ca totul in jurul meu se opreste. Il vad in pozele de la locul accidentului, intins pe jos, fara suflare, iar de sub folia termica ii recunosc cizmele Sidi de care era atat de mandru.
Atata tristete acum fiindca inainte… nu aveai cum sa fii trist alaturi de Mario. Cu optimismul lui molipsitor, mereu cu zambetul pe buze, te facea sa ai incredere ca lucrurile nu pot merge decat in bine. Un prieten adevarat caruia ii pasa sincer de tine si nu te-ar fi lasat la greu chiar daca trebuia sa faca sacrificii pentru asta.
Iubea motoarele si era unul dintre cei mai experimentati motociclisti pe care i-am cunoscut.
De luni dimineata insa… raman doar amintirile frumoase traite alaturi de un om deosebit.
Si ramanem noi, prietenii lui, cei care l-am cunoscut si care o sa ii ducem dorul. Cei care il vom purta in sufletele noastre, cu noi, in orice moment.
Ramas bun, prieten drag!
